MONUMENTE

 

Bisericuța monument de pe Muntele Hangulu   -    Adevăr și legendă -

Demult, nu departe de Valea Bistriței, străjuit de semeția muntelui Ceahlău se întindea, cât vedeai cu ochii, un loc binecuvântat de Dumnezeu și de o frumusețe fără seamăn.   

Oamenii ce locuiau acest ținut, viteji, blânzi și frumoși, credeau cu tărie, că numai Cerul i-a așezat în această vale unde râul Bistrița curgea mai lin, purtând printre meandre, legendele sufletelor nemuritoare, de aceea și-au construit biserici și mănăstiri unde să se întâlnească cu Bunul Dumnezeu, să-i mulțumească, să se roage și să-și lase poverile sufletului. Așa arăta acest ținut, când, în să se roage și să-și lase poverile sufletului. Așa arăta acest ținut, când, în Actul de cancelarie, pe care l-a semnat, la 13 februarie 1458, Voievodul Ștefan cel Mare este amintit, pentru prima oară într-un document, numele de HANGU: ”Din mila Domnului, noi, Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei (…) am dat și am întărit mănăstirii noastre de la Neamț, mănăstirea de la Hangu, pe vechiul hotar, iar hotarul acestui sat și al mănăstirii să fie pe vechiul hotar, pe unde au folosit din veac.”

Săpăturile arheologice au confirmat că satul Hangu se numără printre cele mai vechi așezări de pe valea mijlocie a Bistriței, iar ”prima biserică de mir din Hangu a fost ridicată în prima jumătate a veacului  al XVIII-lea, eventual în ultimii șase ani ai veacului al XVII-lea. Locașul, clădit peste un vechi cimitir (într-un mormânt aflat sub naos s-a găsit o monedă de la 1694), avea temelia din bolovani de râu, era pavat în interior cu piatră și era alcătuit din pronaos, naos cu abside laterale și altar.”                                                                                                                 În anul 1821, turcii i-au dat foc. Legenda spune că: ”La hotare, hanganii le-au ținut piept, cu vitejie, dușmanilor, dar o parte dintre ei tot au reușit să se strecoare în sat unde au fost măcelăriți. Câți au mai scăpat, vreo 15 la număr, au reușit să ajungă la bisericuță. Au spart ușa pridvorului, au pus în desagi sfeșnicele de aur și argint, au călcat în  picioare odoarele și cărțile sfinte, au scos ochii sfinților de pe icoane cu săbiile încă pline de sânge și i-au dat foc sub ochii înspăimântați ai copiilor de pe deal.                                                            Prima geană a amurgului cobora în liniște peste satul ars și peste bisericuța prefăcută în scrum, lângă care preotul murmura, cu ochii în lacrimi și cu privirea îndreptată spre cer: „Dumnezeule al iubirii, al puterii și al dreptății, ascultă în aceste ceasuri de mare încercare rugăciunea nevrednicului Tău rob!” Dispăruse în flăcări bisericuța lor dragă, dar harul preotului făcuse ca însuși văzduhul să devină altar și biserică purtătoare de Lumină.

Obosiți, fără cai și răniți, tătarii au căutat un loc unde să se ascundă pentru a-și trage sufletele și pentru a-și potoli setea, ca să poată pleca a doua zi către inima Sucevei. S-au oprit într-o văgăună, înconjurată de stânci netede, și pentru că se făcuse foarte frig, au aprins focul. De pe deal copiii care păzeau oile au văzut tot ce s-a întâmplat și s-au pregătit, cu istețime și curaj, să-și apere satul drag. Săgețile lor cu câlți aprinși zburau fără încetare către văgăuna unde au oprit tătarii, care prinși între

flăcări și amenințați de topoarele și furcile hanganilor ce i-au urmărit, au căzut zadarnic în genunchi, cerșind iertare.

Când ultimul tătar și-a dat sufletul ars de viu, în cele mai îngrozitoare chinuri, hanganii au știut că și-au răzbunat bisericuța, icoanele scrijelite și toate gospodăriile transformate în scrum, așa că au luat desagii cu tot ceea ce furaseră păgânii și s-au întors acasă.” (Text preluat din volumul ”Hangu, ținut de legendă” de Liliana Pîntea)                                                                                                    Harnici, vrednici, credincioși  și hotărâți, au ridicat, în Gura Hangului, pe locul fostului locaș, din care nu mai rămăsese decât temelia cu pietrele înnegrite de fum, o altă biserică, pe care au sfințit-o în anul 1829 și de care erau foarte mândri pentru că era singura biserică de pe Valea Bistriței, cu pereții exteriori pictați în frescă, iar aceasta nu este alta decât actuala Biserică ”Sf. Ierarh Nicolae” din satul Chirițeni – ”BISERICUȚA PLINĂ DE LUMINĂ ȘI DE HAR DE PE MUNTE” așa cum au numit-o  locuitorii Comunei Hangu, după strămutare.